Primesc adesea această întrebare. Și în conferințe și la televizor și pe stradă: Crina, cum îmi dau seama dacă am un copil mofturos? Nu pentru că nu și-ar da seama, ci pentru că, de când fac eu treaba asta în România, mamele au auzit că un copil care nu mănâncă nu înseamnă că e mofturos, ci că are o nevoie pe care părintele nu a reușit să i-o identifice, să i-o împlinească. Dar cum să îți dai seama la 6 luni, când copilul nu vorbește, doar scuipă mâncarea și îți împinge mâna, ca să nu mai vadă lingurița aia pe care tu ai da orice să reușești să i-o bagi în guriță?

În America, unele manifestări ale copiilor de a respinge mâncarea sunt cuprinse în Manualul de Diagnostic de Psihiatrie Infantilă, adică sunt considerate mental disorders, așadar nu e chiar așa, cum e la noi, „Lasă-l, dragă, că n-o să moară de foame!” Lucrez cu copii care au ajuns în spital, pe perfuzii, pentru că nu mănâncă altceva, altfel. Așadar, nu, nu îl lăsa pe copil „în pace” atunci când nu mănâncă, pacea nu e acolo. Pacea e în înțelegerea nevoilor copilului și iată cum poți să începi să le deslușești:

Laptele este prima sursă de hrană a copilului tău. Și, crede-mă, sunt mulți copii care încep să refuze hrana încă din prima luna de viață! Am lucrat cu copii care primeau laptele doar dacă dormeau sau doar dacă erau legănați constant în timpul hrănirii sau doar cu lingurița, niciodată cu biberonul. Nu vrei să îți imaginezi cum e să îi dai lapte copilului, sute de mililitri, cu lingurița, în timp ce el plânge și te împinge. Așadar, încă din primele clipe în care dă semne că ceva în legătură cu mâncatul îl deranjează, te rog să nu stai, ci să cauți sprijinul unui consultant în lactație, unul experimentat, unul cu care să simți că ai chimie, ca să găsiți rapid cauza și soluția „mofturilor”.

De ce? Pentru că orice intră în gură - curge pe esofag - și ajunge în stomac și în intestine, adică orice mâncare poate lăsa urme adânci, mari, puternice în creierul copilului tău. Care va ști din ce în ce mai sigur pe vreme ce trece că mâncarea aduce durere, disconfort, lacrimi, chin, neplăcere. Și această amintire îl va urmări pe copil toată viața, în toate încercările lui de a se apropia de alte alimente. Știi cum e? E ca și cum ai mers tu la mare prima dată și ai mâncat într-un restaurant unde ai găsit gândaci în mâncare sau nu te-ai mai ridicat de pe toaletă în picioare. Tocmai simt cum îmi confirmi că, da, de fiecare dată când ai mai ajus la mare ulterior, te-ai uitat cu mare atenție în orice ai mâncat, ca să nu găsești gândaci și ai avut o strângere de inimă și de stomac la gândul că există o șansă să îți petreci sejurul în cameră, în baie, ca să fiu mai specifică, în loc să te simți bine pe plajă. Atunci când trauma se petrece în copilăria timpurie și se repetă zi de zi, luni la rând, disponibilitatea să te mai deschizi față de mâncare scade și scade și scade. ☹

Suntem așa anxioși în momentul ăla când îi dăm prima linguriță de mâncare, de s-ar putea face un film thriller din tot ce simte, gândește, face un părinte în preajma copilului care începe diversificarea. Când copilul este pus în contact pentru prima dată cu un aliment nou, diferit de cel cu care a fost obișnuit „toată viața lui”, în primele 6 luni, așteptarea ta: anume aceea de a deschide gura și a mânca cu plăcere tot ce ai pus tu în castronel NU ESTE ONESTĂ, nu este corectă cu realitatea copilului, cu natura copilului. Primele experiențe ale unui copil cu hrana solidă TREBUIE să fie despre:

• Culoare, aspect
• Textură
• Miros
• Temperatură
• Sunet

Hai să te pregătesc pentru ce ar putea „să ți se întâmple” ? Copilul ar putea:

• Să facă gag
• Să scuipe
• Să se strâmbe ca și cum a supt dintr-o lămâie
• Să chicotească
• Să se scuture
• Să tremure din căpușor

Acestea NU sunt semne că ai un copil mofturos, ci semne că ai un copil sănătos, care acum face cunoștință cu alimente pe care nu le-a mai întâlnit niciodată. Și șansele sunt să se comporte exact la fel cum te-ai comporta tu, dacă te-aș lua cu mine într-un restaurant cu mâncare congoleză. Dai din cap că “Așa e!”, corect? ?

Dar dacă, de câte ori intră mâncare solidă în gurița lui sau chiar și la cea semi-solidă:

- nu deschide gura, nu se apleacă înspre masă, nu întinde mânuța să ia, să ceară de pe masă

- face gag, icnește

- se îneacă

- vomită

- tușește

- stă cu mâncarea în gură

- nu înghite

- scuipă

- nu mestecă (până la 8 luni), înghite nemestecat

- nu înfige dințișorii în mâncare, nu mușcă din alimente, indiferent dacă are sau nu dinți

- nu vrea mai nimic, în afară de lapte, chiar dacă intră în contact zilnic cu mâncare solidă (după vârsta de 1 an)

- se strâmbă când simte miros de mâncare

- vomită sau icnește sau fuge când deschizi frigiderul sau cuptorul

- nu pune mâna pe alimente

- îți cere să speli alimentele, să speli copanul de sos, să speli cartoful de ciorbă

- se uită la mâncare și fuge

- nu duce la gură niciun aliment

- nu ia în greutate

- plânge când îl pui în scaun

- aruncă mâncarea pe jos de pe măsuța lui

- îți dă cu mâna peste linguriță

- nu acceptă bucăți nici după vârsta de 9 luni (ai grijă, cu cât îi dai mai mult pasat, cu atât ai șanse să ajungi la mine cu un copil de 5 ani care nu mănâncă nimic decât dacă i-l dai prin blender)

- nu poate să bea dintr-o cană normală, „de om mare” sau cu paiul, dintr-un sippy cup, de exemplu, deși a depășit vârsta de 1 an,

atunci ar fi bine să cauți sprijin de specialitate. Și nu, să nu te bazezi că până la anu’ mai crește și poate mănâncă.

Ține mine de la mine și nu aștepta „să treacă”. Dacă, de exemplu, copilul tău nu ar merge cum trebuie, ai sta liniștită, că până la anu’ o să meargă? Nu. Exact la fel e și cu mâncarea: dacă ai un copilaș care îți strigă cu gurița închisă că are o problemă, învață „limba lui” și rezolvă-i-o! Mulțumesc!