Ce fac eu în cea mai mare parte a timpului? Îi fac pe copii să mănânce. De fapt, ar trebui să lămurim asta: eu nu îi fac pe copii să facă nimic. Ce fac eu e să îi ajut pe părinți să îi înțeleagă pe copiii lor.

Copiii vorbesc permanent, doar că vorbesc într-o limbă pe care noi am uitat-o. Limba copiilor am vorbit-o și fiecare dintre noi. De aia aveți toți revelații când lucrați cu mine sau când mă ascultați = pentru că vă surprinde cât de bine vă simțiți când încep să vă traduc limba copiilor, limba noastră primară.

Crina, dar ce înțeleg ei cu creierașele lor atât de mici?

Ai dreptate, creierul nu poate să iasă din cap ca să vadă el cu neuronii lui care e treaba pe afară. Drept urmare, natura genială a creat niște ajutoare, niște „sateliți”, niște „drone”, niște „bodyguarzi la club” (unde „club” = creier) care să transmită de la fața locului și să îi permită, astfel, creierului, să afle informații din lumea înconjurătoare.

Acestea sunt simțurile și aș putea vorbi despre ele în 5 cărți distincte, fiecare carte cu simțul ei. Doamnelor și domnilor, mamelor și taților, vă rog să le întâmpinați cum se cuvine pe cele care ne pot transforma viața într-o bucurie sau o tragedie:

• Mirosul (simțul olfactiv)
• Văzul (simțul vizual)
• Auzul (simțul auditiv)
• Pipăitul (simțul tactil)
• Gustul (simțul gustativ)

Indiferent ce vârstă are copilul tău, 6 luni sau 16 ani, tot pe aceste simțuri se va baza atunci când va întâlni ceva de mâncare. Dacă ai un mâncăcios sau un mofturos la ușa de la bucătărie, tot cu simțurile lui trebuie să negociezi.

Cum, Crina, nu e totul despre să guste? Cum ar putea să știe dacă îi place sau nu îi place, dacă nu gustă?

Nu e totul despre gust. De fapt, e mult mai mult despre aromă, despre miros, decât despre gust. Atunci când mâncarea intră în gură, papilele gustative de pe limbă transmit informații despre dacă alimentul este dulce, amar, sărat, acru sau umami. Umami (cuvânt japonez), al 5-lea gust, este gustul savorii, gustul care percepe glutamații, sosurile, carnea. Cu cât îl mestecăm mai bine, molecule de mâncare călătoresc spre nas, prin gât și îi dau creierului informații despre dacă ce e în gură e aromat, gustos, fain, bun sau dimpotrivă și trebuie scuipat. Gust + miros = savuros, gustos sau scârbos.

Și ce e cu văzul? E adevărată chestia aia cu "mănânci cu ochii"?

Și încă cum!! Copilul e ca și tine! Zi-mi tu că nu te-ai oprit cel puțin o dată în dreptul unei cofetării și ți-ai luat prăjituri doar pentru că te (a)trăgeau din vitrină? Și zi-mi de câte ori ți s-a întâmplat să nu mănânci la țară, la bunicii lu’ soțu’, doar pentru că nu îți plăcea cum arăta mâncarea?

Asta fac și copiii. Când apare mâncare în fața lor, creierul începe să socotească, să învârtă mâncarea pe toate părțile, ca să își amintească dacă a mai văzut-o undeva și dacă poate să se bazeze pe amintiri plăcute, astfel încât să o guste. Desigur că funcționează și invers. Dacă mâncarea din farfurie îi aduce aminte de ceva experiențe neplăcute din trecut, chiar dacă ele nu au legătură cu alimentul propriu-zis, ci cu ceva ce crede copilul, nu o să guste. Și o să îi spună că nu îi place, da!, chiar dacă n-a gustat.

Mie îmi plac pastele, dar nu astea grase și scurte, ci alea slabe și lungi, ce tot zice mama că astea sunt paste?

Mie îmi place sosul, într-adevăr, dar sosul alb. Oare ăsta roșu o avea același gust? Nu, nu cred, că ar fi tot alb. Oare să încerc sau o să mă muște? De limbă?

Multe studii, prea multe ca să le citez eu aici au arătat cât de important e văzul în luarea deciziei dacă să mănânci sau nu.

Atenție! Mare atenție!

Dacă un copil o vede pe mama zâmbind când îi pune farfuria în față, sunt șanse mai mari să vrea să o guste.

Dacă un aliment nou e combinat cu un aliment pe care copilul deja îl place, îl cunoaște, îl mănâncă cu ușurință, șansa să accepte și alimentul nou este foarte mare.

Da, felul în care arată farfuria contează foarte mult. Dă-i de mâncare copilului tău, ca și cum ți-ai fi invitat șeful la masă acasă. Sau nu, că poate pe șeful nu l-ai invita decât la mama lui acasă, la masă. Ca și cum l-ai invita pe băiatul ăla frumușel, știi tu care. Poartă-te cu copilul tău la masă ca și cum ar fi un musafir important.

Un studiu de la universitatea Cornell îi încurajează pe părinți să folosească farfurii verzi, dacă vor să îi convingă pe copii să mănânce legume cu frunze verzi.

Și cu pusul mânuțelor? Ce ne facem cu murdăria?

Reconsideri tot ce știai până acum despre murdăria de la masă. Mâncarea nu e murdară, soro. Dacă ar fi murdară, nu i-ai băga-o în gură. Iar dacă i-o bagi în gură, nu mai știi cum să faci să i-o bagi în gură, atunci de ce îi spui că e murdar pe mâini sau pe guriță?

Încă de la 6 luni, copiii trebuie lăsați și sprijiniți să se joace cu mâncarea. Să atingă, să rupă, să smulgă, să înfigă degetele, să decojească portocala, să scoată sâmburi din felia de pepene, să simtă mâncarea cu mâinile! Sunt studii care demonstrează fără nicio urmă de îndoială că acești copii sunt incomparabil mai dornici să guste decât copiii care sunt hrăniți exclusiv de mama cu lingurița și sunt spălați, șterși, sterilizați după fiecare îmbucătură de mâncare.

Dar auzul? Auzul cum îi face să vrea să mănânce?

O să fii surprinsă, cum am fost și eu, când am aflat că atunci când asculți muzică cu mai mult bass, limba percepe cu precădere gusturile mai amare. Când muzica are acute mai multe, limba percepe mai repede gusturile dulci.

La fel de important e sunetul din gură. Fiecare aliment sună într-un fel când îl mesteci. De la super crocant la moale, are o altă melodie, pe care creierul o decodifică și decide dacă, în funcție de sunetul pe care îl scoate, alimentul este proaspăt, bun, nealterat.

Cu cât îl implici pe copilul tău mai activ, mai plenar, mai până la gât în relația cu alimentele, cu cât smulge cartofi din pământ, culege căpșuni și zmeură, se cațără după cireșe și vișine, cu atât va fi mai atras să le mănânce. Mamaia mea nu mă lăsa în multe veri să culeg cireșele, pentru că nu îi mai rămâneau pentru compot și dulceață, de câte mâncam eu, cocoțată în copac.

Și pentru că știți că pentru mine niciodată nu e de ajuns și permanent mai aflu ceva, mai ajut cumva, mai dau ceva, iată că va dăruiesc încă 3 instrumente care îi fac pe copii să se bucure de mâncare, despre care nu știu mulți oameni.

Cerebelul (vestibular sense). Poziția corpului în timpul mesei.

De la 6 luni, copilul trebuie să stea doar în poziție verticală atunci când mănâncă. Nu în bouncer, nu în scoică, nu alunecat, aplecat, în scaunul de bebeluș. Pune-i niște prosoape la spate, astfel încât să te asiguri că stă drept, chiar dacă nu poate să stea în funduleț nesusținut de la începutul diversificării. În clipa în care creierul percepe poziția verticală, totul se aliniază, se pregătește, totul performează. Buzele, mandibula, limba sunt pregătite și apte să primească mâncarea și să o mestece în siguranță.

Atenție la piciorușe! Fă cumva ca tălpile copilului să se sprijine în ceva tare, nu le lăsa să bălăngăne. Ai mâncat vreodată pe un scaun de bar, când picioarele nu îți atingeau pământul? Îți aduci aminte ce senzație de pe fugă aveai pe toată perioada mesei? Nu ridica tăblia aia de la scaunul de bebeluș, nu mănâncă nimeni stând în fund și cu picioarele întinse înainte. Sau nimeni sănătos la cap și la picioare. Încearcă tu să mănânci așa și dă-ți seama că poate de aia plânge și vrea să scape din scaun copilașul tău, nu pentru că nu îi place cum ai gătit!

Spațialitate (proprioception). Mișcările în timpul mesei.

Se spune despre propriocepție că e al șaselea simț, atât de important e pentru o viață echilibrată, sănătoasă. Mușchii, articulațiile și nervii din membrele noastre, mâini și picioare, transmit permanent semnale către creier că stăm pe scaun, că mergem, că alergăm, că suntem pe vine sau că sărim ca iepurașii. Aceste semnale îl ajută pe creier să ne coordoneze = să ducem furculița la gură, nu în nas. Să nu vărsăm paharul cu apă, când vrem să îl luăm de pe masă. Să facem o mișcare lină, blândă, continuă a lingurii cu ciorbă de la farfurie la gură.

După cum e evident, copiii dezvoltă acest simț cu timpul, de aia, la începutul diversificării dau pe ei mâncarea, în loc să nimerească gura. Nu îi ajuta tu, nu le da tu cu lingurița, că ei nu pot. Pot! Dacă îi lași să poată, pot! Copii pot!

Simțul sinelui (interoception). Cum simt eu că sunt înăuntrul meu.

Sătul? Flămând? Cum știe copilul, omul, că îi e foame? Asta este interocepția, talentul cu care ne-am născut de a interpreta, de a simți, de a înțelege ce se întâmplă în corp. Pentru asta, e esențial să înveți să interpretezi semnele pe care le dă un copil, la fiecare vârstă, despre că îi e foame. Dacă înțelegi de la început semnalele lui, copilul învață să aibă încredere în corpul lui și învață să își împlinească nevoile. A-i spune tu unui copil cât să mănânce sau a-l forța să mănânce mai mult decât vrea el înseamnă să intervii și să strici simțul cel mai important în menținerea sănătății fizice, mentale și emoționale a copilului tău.